Dumbrava minunată

de Mihail Sadoveanu

 

repovestire


    Să vă spun mai întâi cum am început să citesc „Dumbrava minunată" (de Mihail Sadoveanu): nefiind foarte obişnuit să caut la cuprins, am găsit la sfârşitul cărţii un articol care se chema „Postfaţă. Dumbrava minunată şi alte povestiri fantastice". Am crezut că acolo este povestirea şi am citit-o. Apoi i-am spus mamei: „Uf, ce plictisitor, era ceva pentru oameni mari!" Mama a râs şi a zis: „Sigur ai citit altceva. Arată-mi!" Abia apoi mama m-a învățat să caut la cuprins, între celelalte povestiri, tocmai pe cea dorită. Eu citisem de fapt nişte comentarii despre povestire... Dar să vă povestesc ce am citit... Poate credeți că am talent de povestitor... Nu tocmai, dar, ca şi pe voi, de altfel, mama mă învaţă cum să fac şi asta.

 
Cap. I

Era odată o doamnă pe care o chema Mia Vasilian. Ea era bogată, din familie nobilă, avea chiar şi servitori. (M-am mirat că unii oameni au sau au avut slugi!) Dânsa stătea la masă cu prietenii şi le povestea, printre altele, despre fiica ei vitregă, Lizuca. Mama Lizucăi murise, iar tatăl fetiţei se recăsătorise cu doamna Mia.

Cum doamna Mia era foarte rafinată, nu o plăcea pe Lizuca, ce avea obiceiuri simple, învățate de la bunicii din partea mamei. „E de admis ca la vârsta ei - are şase ani! - să nu poată face o reverenţă în faţa unor persoane mai în vârstă? Eu am fost crescută altfel. Lucrurile acestea pe mine mă horipilează.", le spunea doamna Vasilian invitaţilor.

Într-adevăr, Lizuca o făcea cumva de râs pe mama ei vitregă, în faţa unor musafiri obişnuiţi cu regulile stricte. Ea s-a strecurat printre invitaţi, spre a gusta din şerbet, cu degetul. „Rochiţa de doc albastru stătea strâmbă şi în chip cu totul nepermis pe trupuşorul ei. Botinuţele îi erau pline de colb şi de glod şi cu şireturile desfăcute. (...) Nu era deloc frumuşică şi delicată duduia Lizuca. Numai ochii căprii, umbriţi de gene negre, aveau în ei câte-o mică floare de lumină."

(M-am întrebat: ce înseamnă „colb" şi „glod"? Am aflat: colb - praf, iar glod - noroi. Unele poveşti au cuvinte mai grele pentru mine şi nici nu înţeleg mereu cum erau oamenii în trecut.)

Ei bine, doamna Mia era să leşine când a văzut-o pe Lizuca băgându-și degetele în şerbet, fără să ţină seama de musafiri..., de nimic. De multe ori oamenii mari cer prea multe de la noi, cei mici. (Și eu aş fi gustat din şerbet, dacă eram acolo. Poate luam cu o linguriţă..., cine ştie...) O servitoare a scos-o iute pe Lizuca din camera cu musafiri.

 
Cap. II

Servitoarea a chinuit-o pe Lizuca, ba chiar a vrut s-o vadă plângând. Fetiţa era curajoasă, nu s-a lăsat impresionată de durere. Doar câinele ei, Patrocle, o înţelegea. Ea i-a spus lui: „De când a murit mama, noi o ducem tare rău...". Văzând că mama ei vitregă este fericită, în timp ce ea este gonită din casă şi bătută, Lizuca se hotărăşte să plece la bunici, împreună cu Patrocle. Ca merinde, au luat o felie de pâine. Au mai luat cenușă, să presare pe drum, cum ştia Lizuca din poveşti...

 

Următoarele capitole

Lizuca se înţelege de minune cu căţelul ei. Chiar şi fără cuvinte. În povestea aceasta câinele nu vorbeşte, dar se supune la tot ce hotărăşte stăpâna lui. Pe drum, au trecut pe lângă un lan de porumb, între care era şi o floarea-soarelui. Nu am înţeles prea bine cum, dar Lizuca se înţelege şi cu florile, nu numai cu căţelul. A vorbit cu floarea, a salutat-o chiar! Pe floare o chema Sora Soarelui. Aşa îi spusese bunica ei. Floarea a plâns cu două petale când a auzit că mama Lizucăi a murit.

Se mai întâlnesc cu un muşuroi de furnici, cu vacile Domnului (gândăcei de care văd şi eu în parc, şi-mi zic părinţii să nu-i strivesc), iar pentru Lizuca toate sunt vii. Le cunoaşte mai mult din poveşti. Chiar Sfânta Miercuri le-a ieşit în cale celor doi tovarăși de drum. Oare era Sfânta Miercuri cea adevărată sau doar o bătrânică obişnuită? Nu mi-am dat seama exact.

Când să intre în dumbravă, Lizuca vorbeşte şi cu păsările. (Am căutat în dicţionar cuvântul „dumbravă" = pădure tânără şi nu prea deasă, pădure de stejar. Dar cred că în povestea aceasta nu era de stejar, că se zice şi de mesteceni, şi de răchită...) S-a făcut noapte. Chiar dacă era lumina lunii şi a licuricilor (tare aş vrea şi eu să văd licurici!), Lizuca nu mai vedea drumul. Ea şi Patrocle s-au oprit într-o scorbură de răchită bătrână.

Fetiţa e mereu politicoasă... A cerut voie răchitei ca să intre în scorbură! Un iepuraş a dat târcoale scorburii şi fetiţa s-a speriat..., a crezut că e un bursuc! (Dar bursucii sunt periculoşi? Și trăiesc în dumbrăvi? Nu ştiu...)

Lizuca nu adoarme... (sau poate adormise şi visa?), ci vede cum vin spre ea cei şapte pitici, cu doi bătrânei şi cu o domniţă. Domniţa îi spune că, de fapt, noaptea, dumbrava se transformă într-o împărăţie fermecată, dar că oamenii obişnuiţi nu ştiu asta. Ba chiar, domniţa a transformat un pod din lemn într-unul de argint. Iar lângă răchita fetiţei s-au adunat animalele pădurii, petrecând!

Bătrânul şi bătrâna care erau cu domniţa i-au adeverit Lizucăi că personaje din poveşti, ca Sfarmă Piatră, Strâmbă Lemne şi alţii sunt vii, doar că oamenii nu-i văd... I-a spus şi marele secret: ei trăiesc doar câtă vreme oamenii iubesc poveştile. După aceea... mor. Iar acum sunt foarte bătrâni şi pe moarte. Iar cei doi bătrâni stau iarna în peşteri, ascunşi, şi ies numai când dă căldura... Aceştia îi spun fetiţei că au fost îngroziţi când tatăl ei a dorit să vândă dumbrava Buciumenilor... Numai că a dat Dumnezeu şi nu s-a întâmplat asta, iar dumbrava aparţine Lizucăi...

Şi domniţa spune o poveste, de pe când dumbrăvile erau mai multe şi legate una de alta, şi pe când umblau zimbrii prin ele (eu nu ştiu cum arată un zimbru, deocamdată). Pe atunci se spunea că în dumbravă trăieşte o zână mai frumoasă decât toate, care a fost căutată de mulţi feciori de împăraţi. Şi numai Făt-Frumos a găsit-o, dar şi el s-a luat după vorba lumii şi a părăsit dumbrava.

Iar bătrânica spune o poveste Lizucăi..., cu mama ei. Fetiţa plânge, iar musafirii din noapte o duc pe Lizuca la casa bunicilor ei.

Dimineaţa, Lizuca s-a trezit la bunici. Fericită, ea s-a putut gândi liniştită la mămica ei. Dar apoi a auzit glasuri de ceartă: mama ei vitregă venise cu servitoarea, să o ducă înapoi acasă. Bunicii nu voiau să o mai dea. Apropiindu-se prea mult de stup, cele două au fost înţepate de albine şi au fugit! Iar Lizuca a rămas la pieptul bunicii, unde se simţea liniştită şi se putea gândi în voie la toate tainele pe care le aflase în noaptea trecută...

La bunicii Lizucăi mirosea a busuioc. Ce frumos era pe acolo, după cum îmi pot imagina!



Lizuca isi vede mama

 



Teo
Voir les 11 commentaires - Ecrire un commentaire - Par Teo - Publié dans : povestile mele
Vendredi 26 septembre 5 26 /09 /Sep 16:30
Retour à l'accueil

Cautare in blog

De Vizitat

banner-oficial.jpg

banner manastirea Halmyris

banner-centru.jpg

banner-hr.jpg

logo-jooble.gifbanner-zambetul-inimii.jpg

Calendrier

Avril 2014
L M M J V S D
  1 2 3 4 5 6
7 8 9 10 11 12 13
14 15 16 17 18 19 20
21 22 23 24 25 26 27
28 29 30        
<< < > >>

Le chant de la semaine

Syndication

  • Flux RSS des articles
 
Créer un blog gratuit sur over-blog.com - Contact - C.G.U. - Rémunération en droits d'auteur - Signaler un abus - Articles les plus commentés