Overblog Suivre ce blog
Editer l'article Administration Créer mon blog
Vacanta non-stop

Vacanta non-stop

pur si simplu

Poveste. Neghinita

Neghiniţă   

de Barbu Ștefănescu Delavrancea

 

 repovestire

 


    Se zice că era odată o babă care se săturase să tot stea singură în casă, fără copii. Și se ruga lui Dumnezeu mai mult pentru un băiat decât pentru o fată, că aşa ar fi vrut ea, să aibă un băiat. Pentru că se plictisea, vorbea singură prin casă şi ofta, că e greu la bătrâneţe fără copii, în singurătate. Iar moşul ei era mai mult plecat...


Într-o zi, pe când vorbea ea de una singură, numai ce apare un băieţel, dar foarte - foarte mic, cât o neghină, care se chema Neghiniţă. Pentru că era aşa de mic, el putea pătrunde în urechile oamenilor şi îi asculta ce gândesc. Cunoscând dorinţa bătrânei, a venit la ea, să-i fie copil. Neghiniţă avea ochii „ca două scântei albastre" şi picioarele „ca nişte firişoare de păianjen". Era atât de mic! Ce curaj a avut el să vină în lumea oamenilor mari!

Baba a fost foarte fericită de întâmplare, dar Neghiniţă, care nu avea astâmpăr, a plecat la deal, să-şi vadă şi tatăl, adică pe moş. Pe drum, a făcut haz de nişte văcari, pentru că s-a ascuns într-o urmă de copită de vacă şi a strigat după ajutor... Era cât pe ce să fie călcat, pentru năzbâtia lui.


Când a ajuns la moş, acesta muncea, cu caii. Moşul nu s-a bucurat la fel de mult ca şi baba, că are un copil aşa de mic. Dar Neghiniţă a făcut ce a făcut şi l-a încântat şi pe moş: s-a apucat să mâne el caii, să îi ciupească, pentru că, deşi era mic, Neghiniţă era foarte deştept. Un negustor a văzut toate acestea şi a vrut să-l cumpere pe Neghiniţă, ca să-l ducă împăratului. La început moşul nu a vrut să-l vândă, dar când negustorul i-a oferit douăzeci de pungi de bani... Iar Neghiniţă stătea în urechea moşului şi îi şoptea ce să-i zică negustorului, cum să se tocmească, pentru a obţine mai mult. S-a întristat totuşi Neghiniţă când a văzut că moşul vrea să-l vândă... Și s-a lăsat vândut. Negustorul l-a dus pe Neghiniţă la împărat.


Acesta stătea la sfat cu înţelepţii ţării, că erau probleme în împărăţie. Nu le-a venit să creadă când Neghiniţă a sosit în mijlocul lor. „Aşa ceva nu scrie la carte", au spus ei. Chiar dacă era la curte, Neghiniţă tot de boacăne se ţinea. El s-a băgat în urechile tuturor învăţaţilor şi le-a aflat gândul. Fiecare era la ce îi plăcea lui, nu la treburile ţării. Unul se gândea la inelul împăratului, altul la o sticlă cu vin... Unul singur era atent la discuţia cu conducătorul ţării. După ce le-a aflat pe toate, Neghiniţă i le-a şoptit împăratului la ureche. Dar, în mod ciudat, tare ciudat, împăratul asculta şoaptele lui Neghiniţă ca şi cum ar fi fost gândurile lui, nu de la altul...


Mâniat, împăratul şi-a certat învăţaţii şi ar fi vrut chiar să le taie capul (mai puţin celui care era atent), dar Neghiniţă i-a zis: „Ferit-a Dumnezeu, măria ta, fără învăţaţi cine să mintă lumea?" (Și aici nu prea am înţeles, adică învăţaţii mint lumea?)


Şi aşa a ajuns împăratul să ştie gândurile celor din jurul lui... Dar Neghiniţă a făcut alte năzbâtii. L-a sfătuit pe împărat să-şi schimbe învăţaţii, să-şi aducă unii mai tineri. Aceştia s-au sfătuit şi l-au dat jos din scaun pe împărat... Și a ajuns bietul de el pe drumuri, cu Neghiniţă pe umăr, ca să îi ţină de urât. Şi se plângea împăratul: că unde este puterea lui? Unde este cinstea lui? Cine îl mai slăveşte? Iar Neghiniţă încerca să-l liniştească, îi spunea că abia acum e liber să se ducă unde vrea, nu trebuie să se mai îngrijească să îi conducă pe toți... În locul toiagului împărătesc, avea acum o cârjă; în locul scaunului împărătesc, dormea pe fân, iar în loc de coroană avea acum o frunză care să-i ţină umbră. Abia acum împăratul mergea şi-şi vedea supuşii, cum sunt chinuiţi, săraci, înfometaţi... Și îl întreba pe Neghiniţă, că de ce unii sunt bătuţi, alţii sunt goi, alții muncesc din greu şi abia câştigă ceva? Iar Neghiniţă îi răspundea: fiindcă împăratul e orb, surd, mănâncă prea mult, doarme şi ziua... Ar fi vrut împăratul să fie iar împărat şi să nu mai fie orb sau surd sau lacom...


Tocmai atunci a venit un alai care îl căuta pe fostul împărat, să-l înscăuneze din nou. Găsindu-l, l-au luat şi l-au dus la palat. Dar... tot nu învăţase bine ce are de făcut, împăratul. Pentru că într-o zi, s-a întâmplat un necaz: împăratul auzea mai bine cu o ureche (cu dreapta) decât cu alta (cu stânga). Fiind Neghiniţă în urechea dreaptă a împăratului, s-a crezut în stânga şi a început să strige „gândul", în loc să vorbească normal. Și a strigat aşa: „Un împărat, dacă n-a şti el de la el adevărul, nu-l mai află de la nimeni!" (Ce o fi vrut să spună cu asta?) Trezindu-se cu un strigăt în ureche, abia atunci împăratul a înţeles că Neghiniţă îi şoptea gândurile şi că din cauza lui pierduse tronul.

Supărat, el ... l-a înecat pe Neghiniţă.

Vaiiiiii! Cred că l-a înecat că nu suporta adevărul!

Îmi pare rău de bietul Neghiniţă. Măcar de ar fi rămas ca fiu al babei... E o poveste care m-a cam întristat... Eram obișnuit cu sfârșitul acela în care binele învinge răul, zmeul e doborât... Aici nu e niciun zmeu, doar un copil care s-a jucat prea mult!



Spre celelalte povești repovestite, click aici.
Spre povești originale,
click aici.


123gifs071Teo

Partager cet article

Repost 0

Commenter cet article