Viata si patimirea Sfantului Teodot al Ancirei, 18 mai

Viaţa şi pătimirea Sfântului Teodot al Ancirei

și a celor şapte muceniţe fecioare: Tecusa, Alexandra, Claudia,
Fainia, Eufrasia, Matronia şi Iulia

 

18 mai

după Vieţile Sfinţilor

repovestire

Despre acest Sfânt Teodot povesteşte chiar un apropiat al acestuia, pe nume Nil Mărturisitorul, care ne spune că Teodot era cârciumar în cetatea Ancirei, când s-a întâmplat prigoană asupra creştinilor, din partea ighemonului (guvernatorului) Teotecn, în timpurile lui Diocleţian, împăratul păgân.

Pe atunci creştinii erau căutaţi şi prinşi spre a fi chinuiţi, ca să se lepede de credinţa lor. Şi li se întâmplau multe necazuri... Unii slăbeau în credinţă şi nu rezistau. Alţii fugeau în munţi, dar acolo aveau de întâmpinat foamea... Alţii erau omorâţi, devenind martiri. Pentru a nu exista vreo portiţă de scăpare, guvernatorul a poruncit ca orice marfă alimentară să fie stropită cu sânge de la jertfele idolilor, încât creştinii să nu poată cumpăra şi mânca, iar preoţii creştini să nu poată avea pâine şi vin curate pentru Sfânta Liturghie.

Ştiind acestea, Teodot cârciumarul a cumpărat din timp mai multe alimente, şi în primul rând grâu, pâine şi vin, împărţind în taină creştinilor şi dăruind preoţilor, pentru a putea face sfintele slujbe. Pe Teodot nimeni nu-l bănuia că ar fi creştin, considerându-se că un cârciumar nu poate fi astfel. Dar el, sub masca negustoriei, făcea felurite fapte bune, ajutând foarte mulţi creştini, atât pe cei din închisori, cât şi pe cei din libertate.

Pe toţi îi întărea şi era cunoscut tuturor credincioşilor, pentru ajutorul şi râvna lui. Una din faptele lui bune era să caute moaştele mucenicilor - pe care păgânii le aruncau în râu sau nu doreau să le dea creştinilor spre îngropare -, pentru a le înmormânta cu cinste.

Odată, pe când s-a dus lângă un alt sat, aflând moaştele Sfântului Valent, s-a întâlnit şi cu preotul satului aceluia, într-o poiană, prânzind împreună. Teodot a prorocit atunci că în acea poiană se vor aduce moaştele sale, după mucenicie.

În acea vreme vieţuiau în Ancira şapte femei vrednice, fecioare, ajunse la bătrâneţe, cu credinţă curată. Pe acestea le-a prins guvernatorul şi le-a chinuit ca să-şi lase credinţa, în zadar. Văzând că nu le poate birui, a hotărât să le facă preotese ale unei zeiţe (Artemida) şi să le oblige să spele idolii. Cum acelea nu s-au supus, au fost legate cu pietre foarte grele şi aruncate în apă. În timpul muceniciei lor, Sfântul Teodot s-a rugat cu lacrimi pentru ca ele să nu slăbească în credinţă, ci să reziste până la sfârşit.

După moartea fecioarelor (dintre care Tecusa era mătuşa Sfântului), acesta s-a străduit să scoată din apă trupurile lor, spre îngropare cucernică. Dar apa era păzită de soldaţi ai guvernatorului, care dorea necinstirea lor chiar şi după moarte. Teodot le-a putut scoate numai cu ajutorul lui Dumnezeu, care l-a trimis pe Mucenicul Sosandru să-i îngrozească pe soldaţi şi care le-a strălucit pe cer lui Teodot şi celor aflaţi împreună cu dânsul o cruce călăuzitoare. De asemenea, s-a făcut o furtună şi apa s-a dat la o parte, văzându-se trupurile muceniţelor. Trupurile lor au fost îngropate în secret, noaptea, lângă o biserică. Numai că unul dintre prietenii şi rudă a lui Teodot, fiind prins a doua zi de către guvernatorul furibund, s-a speriat de chinuri şi a trădat locul îngropării fecioarelor şi numele celui care a făcut aceasta.

Fiind înştiinţat Teodot că s-a aflat despre el, s-a rugat la Dumnezeu să-l întărească şi s-a predat singur, mărturisind credinţa. A fost chinuit în mod cumplit, încât tot trupul lui s-a umplut de răni, fără a înceta să-i spună în faţă ighemonului că zeii la care se închină el sunt nişte nemernici, pe când Dumnezeul cel adevărat, Iisus Hristos, este cu totul altfel.

Şi oricât îl chinuiau, el le spunea să se străduiască mai mult, că puterea lui Hristos îl întăreşte să nu simtă durerile. De aceea, prigonitorii erau în culmea enervării, că nu-l pot birui.

După o vreme, l-au lăsat şi în închisoare, ca să-şi „lepede mândria". După care l-au scos în faţa locuitorilor cetăţii şi i-au înnoit rănile, pe când Teodot mărturisea zâmbind despre atotputernicia lui Dumnezeu în faţa neputinţei zeilor. În cele din urmă, i-au tăiat capul, dorind ca să-i ardă trupul, pentru a nu fi păstrate sfintele moaşte. Numai că Dumnezeu nu a îngăduit asta şi s-a făcut furtună care a zădărnicit planul lor, după care o lumină mare strălucea în jurul trupului lui Teodot.

Totuşi, pentru ca trupul lui să nu fie luat de creştini, ighemonul a pus soldaţi de pază.

S-a întâmplat că în seara aceea preotul Fronton (acelaşi cu care se întâlnise Teodot în poiană) să treacă pe acolo, cu asinul lui pe care ducea vin, neştiind de toate cele întâmplate. Soldaţii, fără a cunoaşte că e preot creştin, i-au povestit de toate şi l-au poftit să poposească peste noapte cu ei. Aflând Fronton de moartea mucenicească a lui Teodot, a dat vin soldaţilor până i-a îmbătat, a luat trupul acestuia, i-a pus Sfântului inelul pe deget (pe care Teodot i-l dăruise în poiană) şi a trimis acasă asinul cu povara scumpă. Iar el s-a culcat apoi, iar dimineaţa s-a prefăcut că i-a furat cineva asinul şi că se duce să-l caute. Aşa a putut elibera trupul mucenicului.

Iar asinul s-a dus singur în poiana aceea, unde şi-ar fi dorit Teodot să fie îngropat, şi în scurt timp, preotul a ridicat acolo o biserică în numele mucenicului.

Acestea le-a povestit Nil mărturisitorul, ca să fie cunoscută puterea Domnului Dumnezeului nostru Celui adevărat, preamărit întru Sfinţii Săi. Amin.


Spre poezie în cinstea Sfântului Teodot, click.