Overblog
Suivre ce blog
Administration Créer mon blog

Carol of the Bells - piano solo

Publié le par Teo

Carol of the Bells - piano solo, extraordinar

Publié dans cantece preferate

Partager cet article

Colind arab - Imnul Nasterii Domnului

Publié le par Teo

Imnul Nașterii Domnului, colind arab

Publié dans cantece preferate

Partager cet article

Colinde Cleopatra Stratan

Publié le par Teo

Colinde Cleopatra Stratan, cu acompaniament muzical

Publié dans cantece preferate

Partager cet article

Cina - de Ion Pillat

Publié le par Teo

Cină

5099517054_bb75bfb98c.jpg

de Ion Pillat

 

 

 

Deschide poarta. Intră. Șezi la masă -

Acoperită e cu in curat.

Ia cașul alb și proaspăt strecurat,

Și frânge pita cea dospită-n casă.

 

Livezile de pruni sub frunza deasă

Goldane rourate ți-au păstrat.

Din via mea bea vin întunecat,

Din faguri gustă miere luminoasă.

 

Când seara dă de ramuri să se prindă

Și luna-și lasă razele pieziș,

Ți-oi dărui priveliștea din tindă.

 

Sunt dealuri argintate ca icoane

Și văi de ulmi sfințiți în luminiș,

De care știu, străine, că ți-e foame.

Partager cet article

Mos Craciun - de Elena Farago

Publié le par Teo

6577518237_7045203c51.jpgMoș Crăciun

 

de Elena Farago

 

 

 

Prin orașe și prin sate,

Mai ales copiii spun

Că din țări îndepărtate

Vine iarăși Moș Crăciun.

 

Nu mai pot de bucurie

Și-l așteaptă toți cu drag

Să le dea vreo jucărie

Sau covrigi câte-un șirag.

 

Cică moșul cum se spune,

Dă la toți copiii buni

Sfat cum să se poarte-n lume

Ba și cărți de rugăciuni.

 

El are dragoste multă

Pentru copiii cuminți

Și pentru cei ce ascultă

De Dumnezeu și părinți.

 

Apoi tot el povestește

Despre-un copilaș frumos

Care-n ceruri locuiește

Și Acesta e Hristos.

 

El a fost cândva în lume,

Zice Moșul, cu glas blând.

Și la Cartea Sfântă spune

C-o să mai vie pe pământ.

Partager cet article

P.U.S.H.

Publié le par Teo

4308867763_91bafcd4b6.jpgP.U.S.H.


Un om dormea in coliba lui, cand dintr-odata, intr-o noapte,  camera s-a umplut de lumina si i-a aparut Dumnezeu.
  Domnul i-a cerut sa faca o munca pentru El si i-a aratat o stanca mare din fata colibei. I-a explicat ca va trebui sa impinga piatra zilnic, cu toate puterile sale, ceea ce omul a si facut zi dupa zi.

  Multi ani a muncit din greu, de la rasaritul la apusul soarelui, impingea din toate puterile, cu umerii proptiti pe suprafata masiva si rece a stancii de neclinitit. In fiecare noapte barbatul se intorcea trist si istovit in coliba lui, simtind ca intreaga zi a irosit-o degeaba.

  Tocmai cand barbatul era mai descurajat, Adversarul (Satana) a decis sa-si faca aparitia in gandurile plictisite ale acestuia :"De atata timp impingi piatra si ea nici nici nu s-a clintit".

  Asa omul a ramas cu impresia ca sarcina lui este imposibil de realizat si ca toata munca lui va fi un esec. Aceste idei l-au deprimat si descurajat pe barbat. Satan i-a spus: "De ce te distrugi singur pentru asta? petrece-ti timpul facand doar un efort minim si te vei simti mai bine".

  Barbatul ostenit tocmai asa isi propusese sa faca, dar inainte de asta a decis sa se roage si sa-si spuna pasul Domnului.
 "Doamne, a spus, am muncit mult si greu pentru Tine, adunandu-mi toate puterile sa fac ce mi-ai cerut. Acuma, dupa atata timp, nu am reusit sa misc piatra nici cu jumatate de milimetru. Ce am gresit? De ce am esuat?"

  Domnul i-a raspuns intelegator: "Prietene, cand ti-am cerut sa-Mi slujesti si tu ai acceptat, ti-am spus ca sarcina ta era sa impingi cu toate puterile in stanca, ceea ce ai si facut. Niciodata nu am spus ca astept ca tu sa o misti.  Sarcina ta era doar sa impingi. Si acum vii la Mine obosit spunand ca ai esuat. Dar chiar asta e realitatea? Priveste la tine. Bratele iti sunt puternice si musculoase, spatele e vanjos si bronzat, mainile iti sunt batatorite de atata apasare, picioarele ti-au devenit solide si puternice. Te-ai dezvoltat mult si capacitatile tale sunt peste ce te-ai fi putut astepta sa ai. Adevarat, nu ai miscat stanca. Dar sarcina  ta a fost sa Ma asculti si sa impingi, ca sa-ti pui la incercare credinta si increderea in intelepciunea Mea. Ceea ce ai si facut. Acuma Eu, prietene, voi muta stanca."

 Cateodata, cand auzim cuvantul Domnului, avem tendinta sa ne folosim gandirea noastra pentru a descifra ce vrea El, cand, de obicei, Domnul nu ne cere decat simpla ascultare si incredere in El. Cu toate ca noi credem ca prin credinta mutam muntii, de fapt tot Domnul este cel care ii muta din loc.
 
 Cand totul pare sa-ti mearga rau, ---->> P.U.S.H
 Cand nu mai ai loc de munca, ---->> P.U.S.H
 Cand oamenii nu reactioneaza asa cum ai vrea, ---->> P.U.S.H
 Cand nu mai ai bani si vine scadenta, ---->> P.U.S.H
 Cand ceilalti nu te inteleg,  ---->> P.U.S.H
 
      P  =  pray (roaga-te)
      U  =  until (pana cand)        
      S  =  something (ceva)
      H  =  happens  (se intampla)

(de la Roxana)

Publié dans interesant - frate

Partager cet article

Viata Sfintilor Imparati Constantin si Elena, 21 mai

Publié le par Teo

5167506070_250b4ae923.jpgSfinţii Împăraţi Constantin şi maica sa, Elena

(21 mai)

 

 

Sfântul Constantin a fost fiul împăratului Britaniei, Consta, şi al Elenei. În vremea lui Consta, împăraţii lumii îi chinuiau pe creştini, obligându-i să se închine la idoli. Numai Consta îi lăsa pe credin-cioşii creştini să se roage în pace. El înţelesese că Dumnezeul cel din ceruri e mai mare decât toţi zeii şi îl învăţase şi pe fiul său acest lucru.

După ce a murit Consta, a venit în locul lui la tron Constantin, ca împărat al Britaniei. Acesta era iubit de supuşii săi şi respectat.

Maxenţiu, fiul altui împărat, un om crud, care îi chinuia şi pe creştini, şi pe păgâni, a dorit să împărăţească şi în locul lui Constantin. Maxenţiu era  un vrăjitor vestit, care spera să câştige împărăţia cu puterea farmecelor sale. El se închina diavolului şi îi aducea acestuia sacrificii de copii nevinovaţi.

Constantin s-a speriat când a aflat că Maxenţiu şi-a strâns oaste mare împotriva sa.

- Doamne al creştinilor, ajută-mă să-l biruiesc pe vrăjitorul Maxenţiu, s-a rugat el.

În timpul rugăciunii, Constantin a văzut pe cer o Cruce făcută din stele strălucitoare. Era ziua, la prânz. Stelele acelea luminau mai mult decât soarele. Deasupra Crucii scria: „Cu acest semn vei învinge”. Constantin nu a înţeles ce înseamnă această Cruce, pentru că păgânii socoteau semnul lui Hristos ca unul de batjocură, aducător de moarte.

 

Noaptea, Constantin L-a visat pe Mântuitorul nostru Iisus Hristos, însoţit de semnul Crucii.

- Să faci acest semn pe steaguri şi cu el să mergi la luptă. Aşa vei birui pe toţi vrăjmaşii tăi, i-a zis lui Domnul.

Dimineaţa, împăratul Constantin a povestit visul apropiaţilor săi şi a poruncit:

- Faceţi o Cruce de aur şi pietre scumpe. Toţi ostaşii mei să-şi facă semnul Crucii pe arme, pe steaguri, pe scuturi, pe coifuri. Iar Crucea de aur să fie purtată înaintea oştirii!

Şi s-a confruntat armata lui Constantin cu cea a lui Maxenţiu. Deşi Maxenţiu avea mai mulţi soldaţi, a fost înfrânt şi a murit înecat în râul Tibru. Constantin a intrat biruitor în cetatea Romei şi a ridicat o Cruce de piatră în mijlocul ei, spre aducere aminte de ajutorul dumnezeiesc primit.

Constantin a mai avut de luptat şi cu alţi duşmani. De fiecare dată, îi apărea semnul Sfintei Cruci pe cer, format din stele strălucitoare, fiind astfel încurajat de Dumnezeu.

Mai apoi, Sfântul Constantin s-a îmbolnăvit de o boală cumplită: lepra. El a încercat să se vindece, chemând doctori vestiţi şi chiar vrăjitori. Nişte închinători la idoli i-au spus:

- Dacă vei face baie în sânge de copii mici, împărate, îndată te vei vindeca.

Şi au fost adunaţi mai mulţi prunci, ca să fie înjunghiaţi, spre vindecarea lui Constantin. Iar mamele copiilor plângeau lângă ei şi îşi smulgeau părul din cap.

- Vai mie, cât de crud sunt şi ce sfat sângeros am primit! s-a căinat împăratul, văzând mamele plângând. Mai bine să fiu bolnav, decât să omor aceşti copii. El a eliberat imediat pruncii şi a dat mult aur mamelor lor, ca să îl ierte.

Pentru aceasta, Dumnezeu i-a trimis lui Constantin în vis pe Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel.

- Cheamă-l pe episcopul Silvestru şi scaldă-te în baia de care-ţi va spune el, ca să te vindeci şi la trup, şi la suflet, i-au spus Apostolii împăratului Constantin.

A doua zi, Constantin a trimis după Sfântul Silvestru.

- Părinte, cine sunt aceştia Petru şi Pavel? l-a întrebat împăratul pe episcop.

- Sunt doi Sfinţi ai Dumnezeului adevărat, care au fost ucişi de către împăratul Nero, i-a răspuns acesta.

- Arată-mi şi mie o icoană cu chipul lor, ca să ştiu dacă seamănă cu cei pe care i-am visat azi-noap-te, l-a rugat împăratul pe episcopul Silvestru.

Îndată i s-a adus lui icoana Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel.

- Într-adevăr, pe ei i-am visat! s-a bucurat Sfântul Constantin. Arată-mi, cinstite episcop, în ce baie mă pot vindeca eu şi de boală, şi de păcatele sufletului meu? Căci mărturisesc credinţa în Unul Dumnezeu, Cel al creştinilor.

- Ca să primeşti acea baie minunată, împărate, trebuie să posteşti timp de şapte zile, rugându-te cu lacrimi lui Dumnezeu. Apoi să eliberezi pe creştinii aflaţi în temniţe şi să închizi templele păgâne. Fii drept şi milostiv cu toţi şi aşa te vei mântui.

- Aşa voi face, sfinţite episcop, a promis împăratul.

 

După şapte zile, Sfântul Silvestru a venit iarăşi la palatul împăratului şi l-a botezat în numele Sfintei Treimi. După Botez, o lumină mare a strălucit în palat şi împăratul s-a vindecat de lepră.

- Am simţit cum mă atinge mâna lui Dumnezeu în scăldătoarea Botezului, a mărturisit Sfântul împărat Constantin.

De atunci s-a dat lege în împărăţie ca nimeni să nu supere pe creştini. Chiar în curţile împărăteşti s-a zidit o biserică şi împăratul a îndemnat poporul să se boteze. Mulţi păgâni l-au ascultat şi s-au lepădat de închinarea la idoli.

Împăratul nu a obligat pe nimeni să îmbrăţişeze credinţa creştină:

- Să se boteze de bună voie cei ce vor să se apropie de Hristos, nu altfel! a poruncit el.

De la împăratul Constantin cel Mare a încetat chinuirea, batjocorirea şi alungarea din cetăţi a creştinilor, cum se întâmplase vreme de câteva sute de ani.

Sfântul Constantin a mutat capitala imperiului său de la Roma la Bizanţ. Iar cetatea Bizanţului s-a numit „Constantinopol”, adică „oraşul lui Constantin”.

Tot în vremea împăratului Constantin s-a făcut prima adunare a tuturor episcopilor lumii, în anul 325, la Niceea, acolo unde au participat şi Sfântul Nicolae, Sfântul Spiridon şi alţi mari Sfinţi ai Bisericii. Prin această adunare s-a condamnat învăţătura greşită despre Hristos a lui Arie.

Mai apoi, împăratul Constantin a trimis-o pe mama sa, fericita Elena, la Ierusalim, să găsească lemnul Sfintei Cruci, pe care a fost răstignit Domnul nostru Iisus Hristos.

Sfânta Elena s-a dus cu multă dragoste de Dumnezeu la locurile în care a petrecut viaţa pământească Mântuitorul nostru. Acolo ea a pus să fie dărâmate multe temple păgâne şi a descoperit multe sfinte moaşte. Dar lemnul Crucii nu l-a găsit.

Ea a poruncit să se adune locuitorii Ierusalimului şi i-a întrebat dacă ştiu unde este îngropată Crucea Domnului. Iar ei au răspuns că nu ştiu. Numai un evreu bătrân, pe nume Iuda, ştia, dar nu voia să spună. Numai după ce a fost aruncat   într-o groapă adâncă, el a arătat locul unui templu cu un idol mare, al zeiţei Artemis.

 

Templul a fost dărâmat şi sub el s-au găsit îngropate trei cruci, însoţite de un miros preafrumos. Lângă ele erau şi mai multe piroane. Acelea erau Crucea Domnului şi cele ale tâlharilor răstigniţi o dată cu El. Iar piroanele erau cuiele mari cu care fuseseră prinşi cei trei de lemnele crucilor lor.

Acum Sfânta Elena şi patriarhul Macarie al Ierusalimului, care o însoţea, nu ştiau care dintre cele trei cruci e cea a Mântuitorului. Chiar atunci a trecut pe lângă ei un alai de înmormântare. Convoiul a fost oprit şi mortul a fost atins, pe rând, de cele trei cruci. Crucea Domnului l-a înviat pe el, prin atingerea ei sfinţitoare. Toţi oamenii de faţă s-au bucurat.

Sfânta Elena a sărutat Crucea şi s-a închinat ei. La fel a făcut şi poporul. Episcopul Macarie a ridicat Crucea cu mâinile sale, ca să o poată vedea mai multă lume. De atunci se serbează Înălţarea Sfintei Cruci, la 14 septembrie.

Mulţi evrei din Ierusalim, în frunte cu bătrânul Iuda, s-au botezat, mărturisind credinţa în Iisus Hristos cel răstignit şi înviat. Sfânta Elena a luat cu sine o parte din sfântul lemn şi sfintele piroane. Cealaltă parte a lăsat-o patriarhului Macarie.

În locul templelor păgâne, Sfânta Elena a zidit în Ierusalim douăzeci de biserici, începând cu Biserica Învierii Domnului, lângă locul descoperirii Sfintei Cruci.

După aceea Sfânta Elena s-a întors la Constantinopol şi la scurtă vreme s-a mutat la Domnul.

Sfântul Constantin a mai trăit după moartea maicii sale, până la vârsta de 65 de ani. El a fost îngropat cu cinste în biserica Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel din Constantinopol, sufletul său fiind dus de îngeri în împărăţia cerească.

Numele acestor Sfinţi înseamnă: al lui Constantin, „cel ferm”, iar al Elenei, „cea strălucitoare”. Ei au strălucit cu tărie în lume, prin credinţa lor şi prin faptele lor bune.

 

Sfinţilor Împăraţi şi întocmai cu Apostolii Constantin şi Elena, rugaţi-vă Domnului pentru mântuirea sufletelor noastre!

 

(Textul a fost adaptat pentru copii de prof. Mirela Șova, după „Vieţile Sfinţilor pe luna mai”, retipărite şi adăugite cu aprobarea Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, după ediţia din 1901 – 1911; Editura Episcopiei Romanului, 1996, sub îngrijirea P. C. Arhim. Ioanichie Bălan)

Publié dans vieti de sfinti

Partager cet article

Viata Sfintei Mucenite Eugenia, 24 decembrie

Publié le par Teo

3534772596_44901b93be.jpgSfânta Muceniţă Eugenia

(24 decembrie)

 

 

Demult, a trăit această Sfântă foarte frumoasă la chip şi la suflet, pe nume Eugenia. Ea s-a născut într-o familie nobilă, tatăl ei, Filip, fiind conducătorul Egiptului, trimis de la Roma. Mama Eugeniei se numea Claudia. Eugenia avea şi doi fraţi, pe Avit şi pe Sergiu.

Filip izgonise pe creştini din cetatea Alexandriei, fără să le facă alte supărări. Eugenia creştea la curtea tatălui său, învăţând înţelepciunea grecească, ca şi limba latină. Astfel că ea ajunsese foarte citită. Mai mulţi tineri nobili şi bogaţi doreau să o ceară în căsătorie pe frumoasa fată. Dar ea îi refuza pe toţi.

Odată ea a citit mai multe pagini din Biblie şi îndată sufletul ei a cunoscut că Dumnezeul cel adevărat este Iisus Hristos, Cel răstignit, înviat şi înălţat la cer. Numai că Eugenia nu a povestit părinţilor despre noua ei credinţă, de teamă că o vor certa.

Dorind ea să afle mai multe despre credinţa creştină, şi-a rugat părinţii să o lase în afara cetăţii, să se plimbe cu careta. Aceştia, neştiindu-i gândul, au lăsat-o. Eugenia a plecat şi a vorbit cu două dintre slugile din caretă, astfel:

- Eu cred cu adevărat că zeii cărora se închină părinţii mei şi poporul meu sunt făcuţi de oameni.

Iar Dumnezeul din ceruri e viu şi atotputernic. Haideţi ca să fugim din caretă, noaptea, fără ca celelalte slugi să ştie, şi să mergem la mănăstirea din afara cetăţii. Slugile vor pleca mai departe, cu careta, iar voi îmi veţi tăia părul şi-mi veţi da haine bărbăteşti, căci la acea mănăstire nu au voie femei.

Aşa au făcut cei trei. Ducându-se ei spre mănăstire, chiar atunci venea şi episcopul Elen spre ea, înconjurat de foarte mulţi creştini. Mai târziu, ei au vorbit cu cinstitul episcop, care a cunoscut că Eugenia e fată, deşi părea la înfăţişare băiat.

- Dumnezeu mi-a descoperit că vei birui toate încercările din lume, Eugenia, căci te va întări Hristos. Şi pe tovarăşii tăi îi va ocroti Dumnezeu, pentru credinţa lor! le-a zis episcopul. Tu, fiică, rămâi în continuare cu chipul acesta bărbătesc, căci ţie îţi este de folos.

Şi i-a botezat episcopul Elen pe cei trei fugari, în numele Sfintei Treimi.

 

Între timp, careta frumoasei fete ajunsese acasă şi părinţii au văzut că fata lor a dispărut. Înnebuniţi, ei au căutat-o pe Eugenia în toată cetatea, ba chiar în tot Egiptul. Nimeni însă nu o văzuse.

- Unde te-ai ascuns, fiica noastră? Unde eşti, lumina bătrâneţilor noastre? plângeau acei părinţi îndureraţi. Şi fraţii ei plângeau după înţeleapta lor soră.

Filip nu a încetat căutările, ci s-a dus la vrăjitori, să afle de la vreun zeu despre fata sa.

El a făgăduit multe daruri celui care o va găsi, ameninţând cu moartea pe cel care îl va minţi. Speriaţi, vrăjitorii cei mincinoşi au spus condu-cătorului Filip acestea:

- Dumnezeu a luat-o pe Eugenia la ceruri, printre zeiţe, căci era prea frumoasă.

Filip s-a liniştit atunci şi a poruncit să se facă o statuie de aur cu chipul Eugeniei (un idol). El a pus această statuie la închinat, în cetate.

În tot acest timp, Eugenia ajunsese călugăr la mănăstire, fiind cunoscută sub numele de Eugeniu. În doi ani de zile ea învăţase toată Biblia pe de rost şi răspândea în jur dragoste, blândeţe, pace. Nimeni nu ştia că e fată, în afara celor două slugi ale sale, care deveniseră tot călugări. Ea avea puterea să îmblânzească pe cei mânioşi şi să îi facă evlavioşi pe cei mândri. Apoi a primit de la Dumnezeu darul vindecării de boli, încât în prezenţa ei bolnavii se însănătoşeau.

După încă un an, Eugenia a fost aleasă egumen (conducător) al mănăstirii. Ea s-a hotărât să fie sluga tuturor călugărilor, să le cureţe chiliile, să aducă apă, să taie lemne şi să locuiască în căsuţa portarului. Ea a urmat astfel cuvintele Mântuitorului: „Cel ce voieşte între voi să fie mai mare, acela să vă fie slugă.” Iar în timp ce muncea, ea se ruga fără oprire. Făcea pauză din treabă doar pentru a merge la slujbele mănăstireşti.

În acea vreme, o femeie bogată din Alexandria, pe nume Melantia, s-a îmbolnăvit de friguri. Ea a auzit de călugărul Eugeniu şi s-a dus la mănăstire, la el, ca să o vindece. Sfânta Eugenia a uns-o cu untdelemn sfinţit şi Melantia s-a vindecat. Dar văzând ea faţa cea frumoasă a călugărului şi neştiind că Eugeniu e fată, s-a îndrăgostit de acesta.

 

Mai târziu, Melantia s-a prefăcut că e bolnavă şi a chemat pe Eugeniu în casa ei, să o vindece iarăşi.

- Sunt văduvă, bogată şi frumoasă, i-a spus Melantia Eugeniei. N-ai vrea să laşi călugăria şi să fii soţul meu, moştenitorul acestei averi imense?

- Gândul tău e de la diavol, i-a răspuns Sfânta, fără să-i dezvăluie că e fată, şi nu bărbat. Niciodată nu voi lăsa călugăria şi fecioria. Şi a plecat imediat Eugenia din casa Melantiei.

Aceasta s-a mâniat foarte tare de refuzul primit şi s-a dus la Filip, conducătorul Alexandriei şi tatăl Eugeniei, spunându-i:

- Un călugăr creştin a venit în casa mea, zicând că e doctor şi că vrea să mă vindece. Dar el a minţit şi a vrut să desfrâneze cu mine!

Filip a crezut aceste vorbe, pentru că Melantia era o femeie respectată în cetate. El a poruncit să fie închişi în temniţă toţi călugării acelei mănăstiri, în frunte cu Eugeniu. Ei au fost deci închişi şi s-a stabilit o zi a judecării lor.

Foarte mulţi oameni au venit să vadă ce se va întâmpla: şi păgâni, închinători la idoli, care credeau în vinovăţia călugărilor şi voiau să-i vadă ucişi; şi creştini, care ştiau că totul e o minciună.

Şi a fost adusă Eugenia în faţa tatălui ei şi a fraţilor, înlănţuită. Iar ea ţinea capul în jos, să nu fie recunoscută.

- Doctor viclean şi neruşinat, credincios mincinos al lui Hristos, vei fi chinuit pentru răutatea ta! i-a spus Filip Eugeniei.

- Înalte domn, i-a răspuns Eugenia, dacă îmi juri că nu-i vei face nimic Melantiei, îţi voi arăta că ea e cea mincinoasă, nu eu.

Atunci Filip a jurat.

Mai multe slujitoare ale Melantiei au spus şi ele că Eugeniu le-a supărat cu poftele lui necurate.

- Nu aş fi vrut să mărturisesc taina mea până la moarte, a zis atunci Eugenia, dar trebuie să o spun, ca să nu creadă oamenii că noi, creştinii, suntem nişte pofticioşi desfrânaţi. Eu nu sunt bărbat, ci fecioară închinată lui Hristos. Iar tatăl meu eşti chiar tu, domnul meu Filip!

Şi au recunoscut-o deci Filip şi fraţii ei pe Sfântă, au alergat la ea şi au îmbrăţişat-o.

- Mare este Dumnezeul creştinilor, Iisus Hristos! striga mulţimea înmărmurită.

 

Un foc din cer a căzut peste Melantia şi peste casa ei, încât au ars cu totul. Filip, Claudia şi cei doi fraţi ai Eugeniei s-au botezat creştini.

Iar călugării au fost dezlegaţi. Mulţi dintre păgânii ce au fost de faţă la judecată s-au botezat şi ei. Mai mult, Filip a trimis scrisori împăraţilor Romei, că nu e nevoie să fie izgoniţi creştinii din cetăţi, încât aceştia au putut vieţui în pace în Egipt.

Dar unii păgâni bogaţi din Alexandria nu s-au bucurat de schimbarea întâmplată în cetate. Îndemnaţi de diavol, ei au grăit vorbe urâte despre Filip, împăraţilor Romei.

- Filip a înnebunit şi nu se mai închină zeilor, ci lui Hristos cel răstignit, au zis aceia.

Deci împăraţii Romei au scris lui Filip, să se închine zeilor, altfel i se vor lua funcţia şi averile. Îndată, tatăl Eugeniei şi-a împărţit averea la săraci şi bisericilor, apoi a renunţat la funcţia sa şi a fost ales episcop în Alexandria.

În locul lui Filip, a venit la conducerea cetăţii Terentie. Acesta a pus ucigaşi plătiţi, să-l omoare pe Filip cu săbiile. Astfel că Filip a ajuns mucenic, ucis pentru credinţa în Hristos.

Familia lui Filip (Claudia, cei doi fii, Eugenia) au plecat la Roma, de unde proveneau. Acolo ei vieţuiau cu dragoste de Dumnezeu, ajutând pe străini, pe văduve şi pe fecioare. Mulţi păgâni se întorceau la credinţa cea adevărată, prin Eugenia şi prin mama ei, Claudia.

Când au ajuns împăraţi Valerian şi Galeriu, închinători la idoli, s-a dat poruncă să fie ucişi toţi cei ce învăţau pe alţii credinţa creştină.

Una din prietenele Eugeniei din Roma era Vasilia, o frumoasă fecioară de neam nobil, care venise la credinţa creştină. Ea era făgăduită de soţie unui păgân, dar nu dorea să se mărite cu el. Păgânul s-a plâns împăraţilor de refuzul Vasiliei.

- Eugenia este de vină, ea a venit din Egipt cu o nouă credinţă, şi a învăţat-o şi pe Vasilia, a zis acela.

- Vasilia, dacă nu va vrea să-ţi fie soţie, să se taie cu sabia; iar Eugenia, dacă nu se va închina zeilor, să fie şi ea omorâtă, au poruncit împăraţii.

Atunci Vasilia a fost tăiată, căci nu a primit nunta cu păgânul. Iar Eugenia a fost dusă în faţa statuilor zeilor şi obligată să se închine lor. Dar idolii s-au sfărâmat la rugăciunea Sfintei. Eugenia a fost aruncată în râul Tibru, cu o piatră mare legată de gât. Piatra s-a dezlegat singură şi Eugenia mergea pe apă, ca pe uscat.

Soldaţii împăratului au aruncat-o pe Sfântă într-un cuptor cu foc. Dar flăcările s-au prefăcut   într-un vânt răcoritor şi nu o ardeau. Deci au închis-o pe Eugenia în temniţă, ca să moară de foame. Îngerii din ceruri îi aduceau pâine dulce şi albă. Însuşi Hristos a venit la ea şi i-a adresat vorbe de mângâiere.

Pe 25 decembrie, Sfânta Eugenia a fost înjunghiată în temniţă, chiar în ziua Naşterii Domnului. Ea a ajuns astfel la veşnica veselie, împreună cu Hristos şi cu Sfinţii.


Pentru rugăciunile ei sfinte, Doamne ajută-ne!

 

(Textul a fost adaptat pentru copii de prof. Mirela Șova, după „Vieţile Sfinţilor pe luna decembrie”, retipărite şi adăugite cu aprobarea Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, după ediţia din 1901 – 1911; Editura Episcopiei Romanului şi Huşilor, 1993, sub îngrijirea P. C. Arhim. Ioanichie Bălan de la mănăstirea Sihăstria)

Publié dans vieti de sfinti

Partager cet article

Viata Sfantului Spiridon al Trimitundei, 12 decembrie

Publié le par Teo

4919335562_b5bf1fed51.jpgSfântul Spiridon, Episcopul Trimitundei

(12 decembrie)

 

 

Sfântul Spiridon s-a născut în Cipru, fiind în copilărie păstor de oi. Era un copil bun şi modest. Crescând, el s-a căsătorit şi a avut copii. A rămas în continuare blând, milostiv şi bun.

După o vreme, lui Spiridon i-a murit soţia. El nu s-a mai căsătorit, ci a continuat să facă multe fapte bune. Spre exemplu, primea în gazdă străini şi îi ospăta. Dumnezeu a plăcut atât de mult viaţa simplă şi curată a Sfântului, încât i-a dat darul facerii de minuni. Astfel că Spiridon putea vindeca boli grave şi putea goni duhurile rele din oameni.

Văzând acestea, credincioşii l-au ales episcop al cetăţii Trimitunda din Cipru.

Fiind într-un an secetă în Trimitunda, Sfântului Spiridon i s-a făcut milă de oamenii înfometaţi şi s-a rugat lui Dumnezeu, să dăruiască ploaie. Îndată s-au adunat mulţi nori pe cer. Totuşi, nu ploua.

- Doamne, fie-Ţi milă de poporul tău şi dă picături de ploaie roditoare! s-a mai rugat Sfântul.

Abia atunci s-a pornit ploaia, care a durat mai multe zile, până când Sfântul s-a rugat iarăşi, să se oprească. Atunci pământul, grădinile şi livezile au rodit mult.

Peste câţiva ani, a venit o nouă secetă în cetate. Oamenii aveau grâu strâns din anul roditor. Când şi acela s-a terminat, un negustor a început să vândă grâu adus din alte părţi, la un preţ foarte mare. El se bucura că e secetă, ca să poată câştiga bani mai mulţi.

 

Un om sărac a venit la acel negustor şi l-a rugat:

- Fie-ţi milă de mine, domnule, şi dă-mi puţin grâu, căci îmi mor copiii de foame!

- Dacă aduci bani, îţi dau. Altfel, nimic nu vei primi de la mine, i-a răspuns negustorul.

Săracul s-a plâns Sfântului Spiridon de lipsa de milă a negustorului bogat.

- Nu te tulbura, omule, i-a zis Sfântul. Căci mâine casa ta va fi plină de grâu, iar bogatul acela va veni la tine şi te va ruga sa iei grâu fără bani.

Într-adevăr, iată ce s-a întâmplat în noaptea aceea: a venit o ploaie mare, care a dărâmat din hambarele cu grâu ale negustorului. Grâul a fost dus de ape prin toată cetatea, iar oamenii l-au strâns în casele lor. Bogatul striga, disperat că-şi pierduse grâul. Şi cel sărac a adunat grâu, până când şi-a umplut casa.

- Ia grâu cât pofteşti, omule, i-a spus acum negustorul celui sărac.

După această întâmplare, negustorul acela a rămas tot nemilos. El avea şi alte hambare cu grâu decât cele luate de apă. A venit deci la el un alt om, un plugar sărac, care l-a rugat să-i dea grâu pe datorie. Seceta nu se sfârşise. Însă negustorul nu a vrut să-i dea.

Plugarul s-a dus plângând la Sfântul Spiridon, spunându-şi păsul. Fără ca plugarul să vadă, Sfântul Spiridon a atins cu mâinile un şarpe din grădină, care, la rugăciunea acestuia, s-a transformat într-un bulgăre de aur. Sfântul episcop a luat bulgărele şi l-a dat plugarului, ca să-l ofere negustorului în schimbul grâului necesar, până când va avea bani să plătească.

Plugarul a mulţumit şi a făcut astfel. După o vreme, când foametea şi seceta s-au sfârşit, omul a putut plăti negustorului şi a luat aurul înapoi, ducându-l Sfântului Spiridon.

- Să lăsăm acest bulgăre să fie iarăşi ceea ce era, după cum binevoieşte Dumnezeu, a zis Sfântul. Atunci bulgărele s-a făcut din nou şarpe şi a fugit în grădină. Plugarul s-a înspăimântat şi a mulţumit lui Dumnezeu şi Sfântului Spiridon.

 

Se mai ştie că un prieten de-al Sfântului ajunsese la închisoare, pe nedrept. Ba chiar fusese condamnat la moarte, cu toate că era nevinovat. Sfântul s-a grăbit să vină în ajutor prietenului său. El avea de trecut peste un râu tulbure, umflat de ploi.

Atunci Sfântul a poruncit apei:

- Stai! Lasă-mă să trec, să salvez pe prietenul meu! Dumnezeu îţi porunceşte aceasta!

Deci s-a făcut cărare uscată prin râu, ca să treacă Sfântul şi însoţitorii săi de drum. Aceştia, uimiţi, au alergat mai înainte la judecător şi i-au povestit minunea. Imediat, el a eliberat pe prietenul Sfântului Spiridon, înţelegând că e nevinovat.

În anul 325 după Hristos, Sfântul Spiridon s-a dus la Niceea, împreună cu toţi episcopii lumii, ca să arate că e greşită învăţătura lui Arie. Acela spunea că Iisus Hristos nu este Fiul lui Dumnezeu, egal cu Dumnezeu Tatăl şi cu Dumnezeu Sfântul Duh. Sfântul episcop nu avea multă învăţătură de carte.

Dar la acea măreaţă adunare erau veniţi şi filosofi înţelepţi, dar necredincioşi. Pentru ei, Sfântul Spiridon a făcut această minune: a luat în mână o cărămidă şi a însemnat-o cu semnul Sfintei Cruci, zicând: „În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh.” Atunci focul în care fusese arsă cărămida s-a ridicat la cer, apa care o alcătuia a căzut la pământ, iar lutul cărămizii a rămas în mâna Sfântului.

Deci aşa a priceput unul dintre filosofi că Dumnezeu e Unul şi Sfânta Treime. El s-a creştinat îndată şi a mulţumit lui Dumnezeu şi Sfântului Său.

Sfântul Spiridon a avut o fată, Irina, pe când era căsătorit şi nu fusese făcut episcop. Aceasta a murit de tânără.

 

După îngroparea Irinei, o femeie a venit la Sfânt plângând şi i-a zis:

- Părinte, eu îi lăsasem fiicei domniei tale un obiect de aur, pentru o vreme. Numai ea şi cu mine ştiam de aceasta. Cum mai pot eu acum să primesc înapoi obiectul meu?

Sfântul a căutat acel obiect prin casă, dar nu l-a găsit. Atunci el s-a dus la mormântul Irinei şi a strigat către ea:

- Fiică, unde este obiectul de aur, lăsat ţie de femeia aceasta?

Irina s-a sculat din mormânt şi a spus:

- În locul cutare l-am ascuns.

- Dormi la loc, copila mea, până la învierea morţilor. Şi s-a culcat iarăşi Irina în mormânt, iar obiectul a fost găsit în locul arătat de fată. Toţi s-au înspăimântat de această minune.

Sfântul Spiridon a făcut foarte multe minuni: a vindecat boli trupeşti şi sufleteşti, a înviat morţi. Pe Sfânt îl ascultau chiar şi animalele, după cum se vede din minunea următoare:

Un om a venit odată la Sfântul Spiridon, ca să cumpere o sută de capre din turma acestuia. El a dat bani Sfântului numai pentru 99 de capre, ştiind că acesta nu îi va număra banii. Aşa s-a şi întâmplat.

- Du-te, omule, şi ia-ţi caprele cumpărate! i-a zis Sfântul episcop acelui negustor.

Negustorul a luat o sută de capre şi voia să plece. Dar una dintre ele a fugit înapoi, la Sfânt, ca şi cum ar fi ştiut că nu este plătită. Oricât a alergat omul acela după ea, să o aducă împreună cu celelalte 99, nu a reuşit. Capra se smucea şi fugea de la el. În cele din urmă, omul a luat-o pe umeri şi aşa o ducea. Iar capra se zbătea şi-l împungea cu corniţele ei pe cel mincinos.

Sfântul Spiridon şi-a dat seama de ce e nărăvaş bietul animal şi a zis negustorului cu blândeţe:

- Fiule, nu cumva capra aceasta vrea să ne spună ceva? Nu cumva ne-ai ascuns vreun lucru?

- Aşa este, părinte, zise ruşinat negustorul. Această capră nu a fost plătită de mine. Iertaţi-mă, părinte!

Apoi el a dat preţul pentru capră şi aceasta s-a dus liniştită după el, până acasă.

Sfântul Spiridon avea în grijă şi câteva oi. Într-o noapte, au venit la ele nişte hoţi, ca să fure dintre ele. Dar Dumnezeu Însuşi păzea oile Sfântului. Aşa că hoţii s-au trezit prinşi cu legături nevăzute de mâini şi de picioare, încât au fost ţinuţi nemişcaţi lângă oi, până dimineaţa. A doua zi, Sfântul i-a văzut la oi şi  i-a dezlegat, prin rugăciunea sa.

- Să nu mai poftiţi bunurile altuia! i-a sfătuit Sfântul Spiridon şi le-a dat în dar câte un berbecuţ.

- Luaţi aceşti berbeci, le-a zis el, că v-aţi ostenit aici toată noaptea!

 

Iată o altă minune a Sfântului Spiridon:

Pe când călătorea el pe un drum, a poposit noaptea la un han. Nişte oameni necredincioşi şi invidioşi pe Sfânt au tăiat noaptea capetele cailor lui de drum. Dimineaţa, Sfântul episcop şi-a găsit caii ucişi. El a poruncit slugii sale să pună capetele cailor la locul lor.

Şi era un cal alb, iar celălalt era negru. Din greşeală, sluga a pus capul alb calului negru şi capul negru calului alb. Îndată au înviat caii. Şi toată lumea se mira de calul negru cu cap alb şi de calul alb cu cap negru! Necredincioşii care omorâseră caii s-au ruşinat în urma acestei minuni.

Întreaga viaţă a Sfântului Spiridon a fost închinată lui Dumnezeu, căci el a ajutat pe oameni cu sfaturile şi cu minunile sale, cu rugăciunile sale, cu slujbele sale de la Sfânta Biserică, dar şi cu munca sa la câmp şi la îngrijirea animalelor.

Cinstitul episcop Spiridon a fost un om simplu, bun şi blând. A fost îngropat cu mărire, la adânci bătrâneţi, în biserica Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel din Trimitunda. La mormântul său se fac multe minuni.

Numele său înseamnă „coşuleţ de pâine”. Adică el a strâns în sine Pâinea vieţii celei veşnice, pe Hristos, Dumnezeul nostru!

 

Sfinte Spiridon, mare făcătorule de minuni, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi!

 

(Textul a fost adaptat pentru copii de prof. Mirela Șova, după „Vieţile Sfinţilor pe luna decembrie”, retipărite şi adăugite cu aprobarea Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, după ediţia din 1901 – 1911; Editura Episcopiei Romanului şi Huşilor, 1993, sub îngrijirea P. C. Arhim. Ioanichie Bălan)

Publié dans vieti de sfinti

Partager cet article

Viata Sfintilor Cosma si Damian, 1 noiembrie

Publié le par Teo

5088667149_4e690e5737.jpgSfinţii Doctori fără de Arginţi

Cosma şi Damian

(1 noiembrie)

 

 

Aceşti Sfinţi sunt fraţi şi au vieţuit în Asia. Numai mama lor, Teodota, era creştină. Tatăl lor era păgân, adică se închina zeilor.

După o vreme, cei doi fraţi au rămas orfani de tată. Mama lor i-a crescut în credinţa cea adevărată, în Domnul nostru Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu. I-a învăţat cuvintele Bibliei şi i-a îndemnat, de mici, să fie săritori spre fapte bune.

Crescând ei, au ajuns doi bărbaţi luminaţi, înţelepţi şi buni. De aceea, Dumnezeu le-a dăruit puterea vindecării bolilor sufletului şi trupului. Deci Cosma şi Damian tămăduiau orice boală, orice neputinţă şi puteau alunga duhurile rele din oameni.

Fiind cuprinşi de milă nu numai faţă de oamenii bolnavi, ci şi faţă de animalele aflate în suferinţă, Sfinţii Doctori le vindecau şi pe acestea.

Ei nu cereau nimic în schimbul vindecărilor făcute. De aceea, au fost numiţi „fără de arginţi”, adică fără de plată. Dorinţa lor nu era de a se îmbogăţi în aur şi argint, ci în fapte bune, care Îi plac lui Dumnezeu.

După fiecare vindecare, Sfinţii Cosma şi Damian Îi mulţumeau lui Dumnezeu şi lăudau numele Lui.

Sfinţii Cosma şi Damian învăţau pe cei tămăduiţi că Domnul le-a dat lor putere să-i vindece. Astfel, Sfinţii nu primeau să fie lăudaţi de oameni, pentru faptele lor bune, ci numai de către Dumnezeu.

Sfinţii Doctori vindecau pe oameni fără ajutorul medicamentelor, cu rugăciunile lor. Ei se gândeau tot timpul că Mântuitorul a poruncit preoţilor şi celor ce au diferite daruri, ca să dăruiască din ceea ce le-a dat Dumnezeu, celor din jur, fără plată.

Aşa şi-au dus viaţa Sfinţii Cosma şi Damian, până la moarte. Cu pace, sufletele lor s-au ridicat la ceruri, purtate de îngeri luminoşi.

Minunile şi vindecările lor nu au secat nici după moarte, ci s-au înmulţit.

 

Din minunile Sfinţilor Doctori fără de arginţi Cosma şi Damian


O femeie bolnavă, pe nume Paladia, trăgea să moară. Auzind de minunile Sfinţilor Doctori, care pe atunci încă trăiau, i-a chemat să o vindece şi pe dânsa.

Sfinţii au venit în casa Paladiei şi îndată aceasta s-a tămăduit. Ea era atât de bucuroasă, încât voia să ofere neapărat ceva minunaţilor Doctori. Ei nu au vrut să primească nimic, după obiceiul lor.

Atunci, Paladia a venit în ascuns la Sfântul Damian cu trei ouă, ca dar.

- Primiţi această puţină răsplată, în numele Sfintei Treimi! l-a rugat femeia pe Sfânt.

Auzind de numele Sfintei Treimi, Damian a luat micul dar. Numai că Sfântul Cosma a aflat de aceasta şi s-a mâhnit foarte tare.

- De ce, frate, ai călcat învoiala noastră, de a nu primi nimic de la oameni? şi-a întrebat el fratele. Damian nu i-a explicat lui Cosma motivul primirii celor trei ouă, ci a tăcut, plin de modestie.

După o vreme, a murit Sfântul Cosma, înaintea fratelui său, Damian.

- Să nu-l îngropaţi pe Damian lângă mine, când va muri, pentru că a călcat porunca Domnului şi a luat plată de la femeie! a zis Sfântul, pe patul morţii.

Mai apoi, s-a sfârşit din viaţa aceasta, trecătoare, şi Sfântul Damian. Şi nu ştiau credincioşii unde să-l îngroape, căci îşi aminteau de porunca Sfântului Cosma.

Atunci o cămilă, care fusese vindecată de Sfinţii Doctori, a venit în mijlocul credincioşilor şi a grăit cu voce omenească:

- Puneţi-l pe Damian aproape de mormântul lui Cosma! Căci Damian nu a luat cele trei ouă ca plată, ci pentru numele Sfintei Treimi.

Deci oamenii s-au luminat la faţă de bucurie şi au pus sfintele moaşte ale celor doi fraţi împreună.


***

Altă dată, un bărbat din locurile în care trăiau Sfinţii Doctori fără de arginţi a trecut printr-o grea încercare.

El a muncit într-o dimineaţă la câmp, până la prânz. Atunci s-a retras la umbra unui stejar şi a adormit, obosit de muncă. În timpul somnului, el a ţinut gura deschisă şi un şarpe i-a intrat prin gură, până în stomac.

Omul s-a trezit după o vreme, neştiind ce păţise. A lucrat la câmp până seara, apoi s-a întors acasă. Dar şarpele din burtă a început să-l muşte, pe dinăuntru. Bărbatul a urlat de durere şi s-a rugat:

- Sfinţilor Doctori Cosma şi Damian, ajutaţi-mă!

Sfinţii au venit la casa omului aceluia şi l-au adormit. Bărbatul dormea iarăşi cu gura deschisă. Sfinţii s-au rugat lui Dumnezeu şi şarpele a ieşit tot pe gură din om. Familia aceluia a rămas uimită de minunea văzută.

Apoi omul s-a trezit, vindecat complet de către Sfinţii Doctori, cărora le-a mulţumit nespus.


***

Dragi copii, Sfinţii Doctori fără de arginţi sunt mult mai numeroşi. Dintre ei, cei mai renumiţi sunt:

Sfântul Cosma, Sfântul Damian, Sfântul Chir, Sfântul Ioan, Sfântul Pantelimon, Sfântul Ermolae, Sfântul Samson, Sfântul Diomid, Sfântul Mochie, Sfântul Anichit, Sfântul Talaleu, Sfântul Trifon.

Ei şi-au închinat viaţa vindecării bolilor şi neputinţelor oamenilor şi animalelor. Rugându-ne lor, şi astăzi, putem primi mângâiere şi vindecare în boli şi suferinţe, dacă avem credinţă în puterea lui Dumnezeu, arătată prin Sfinţii Săi.

Acest lucru nu înseamnă că nu avem nevoie de doctorii obişnuiţi şi de medicamente, căci şi acestea sunt lăsate tot de Dumnezeu, spre folosul nostru. Să urmăm şi tratamentul lor, îmbinat cu rugăciunea către Sfinţii Doctori din cer. Dar mai ales în situaţii grele, când doctorii obişnuiţi nu mai au cu ce să ne ajute, noi să ne ridicăm privirea şi rugăciunea către Doctorii fără de arginţi!

 

***

Sfinţii Doctori fără de arginţi Cosma şi Damian sunt serbaţi în fiecare an la 1 noiembrie. Numele de „Cosma” înseamnă „cel ordonat, cel frumos”, iar numele de „Damian” înseamnă „îmblânzitorul”. Astfel că Sfinţii Doctori au îmblânzit animalele îndrăcite şi au ordonat şi înfrumuseţat viaţa oamenilor, prin minunile lor.

 

Pentru rugăciunile lor, Doamne, Iisuse Hrisoase, ocroteşte-ne şi dă-ne mângâiere în necazuri, boli şi suferinţe!

 

(Textul a fost adaptat pentru copii de prof. religie Mirela Șova, după „Vieţile Sfinţilor pe luna noiembrie”, retipărite şi adăugite cu aprobarea Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, după ediţia din 1901 – 1911; Editura Episcopiei Romanului şi Huşilor, 1993, sub îngrijirea P. C. Arhim. Ioanichie Bălan de la mănăstirea Sihăstria)

Publié dans vieti de sfinti

Partager cet article

1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 20 30 40 50 > >>